Privind retrospectiv, de-a lungul sarcinii am avut si... n-am avut sprijin. Am avut sprijin tehnic, am fost carata la doctor, n-a trebuit niciodata sa ma duc singura la analize, cat am stat la mama au fost intinse rufele spalate pentru mine.
Dar sprijin moral? De cand am aflat si am anuntat ca a aparut Eva in peisaj, reactiile s-au succedat de la "ca n-oi fi singura care e gravida" si pana la "eu am nascut de 2 ori si n-am avut nici pe dracu". Ceea ce e de cacat (sorry bebe, mama vorbeste ca porcu', invata-te), mai ales ca am fost prima din familie cu sarcina la vedere, deci nu se poate zice ca lumea s-ar fi plictisit deja. Ca s-a nimerit sa mai fie inca aproximativ 6700 de gravide in acelasi timp cu mine mi-a sabotat buna dispozitie inca de la inceput, la fel si micile probleme cu care m-am confruntat, sa nu mai vorbesc de atacurile paralizante de spaima, provocate, evident, de lipsa de empatie din jurul meu coroborata cu nesiguranta constanta de care m-am lovit la fiecare simptom mai ciudat si neaplaudat decat cu cate un "hai ca n-ai nimic, e normal in sarcina" (eventual spus de un barbat care n-a stat in viata lui langa o gravida.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu